Am o relatie si nu stiu ce sa fac cu ea…

Ma vad cu un tip de ceva timp. Spun ceva timp pentru ca am stat o groaza impreuna si am senzatia ca ne stim de-o viata. Totul e firesc, normal, cum cica se face-n relatii. Nu prea ma pricep la din astea. N-am mai avut o relatie de 5 ani. Luna asta se fac cinci ani de cand m-am despartit de fostu’ meu prieten. Si 5 ani de cand m-am intors in Romania.

Am pozat intotdeauna-n persoana aia care si-a dorit o relatie. Genu’ ‘Pfua, unde e? De ce nu am si io un iubit? Pfua, ce misto e sa ai cu cine sa-mparti chestii!’ Acu’ am. Cu un tip care mi-a scris 3 ani, continuu. Nu-i raspundeam, nu ma interesa, nu imi pasa. Normal, mie-mi placea sa agat, nu sa fiu agatata, nu? Si cu care m-am vazut abia acu’, recent. Da’ nu stiu ce sa fac cu treaba asta. Si nu stiu daca vreau asta. Cre’ ca nu vreau. Dintr-un motiv simplu si poate stupid: nu vreau sa devin genu’ ala de femeie legata de-un barbat. Plangacioasa, ‘miloaga dracu’’, sa ma pup continuu si sa depind de omu’ de langa mine, emotional, cel putin. Ma sperie gandu’ asta, in primul rand. Apoi, nu vreau sa nu-mi mai pese de mine. Mie nu prea-mi pasa si nu prea ma iubesc pe mine oricum. Din iubirea mea putina, s-o-mpart si la doi? Cam de cacat. Nu vreau. Nu stiu. Nu cre’ ca sunt pregatita pentru asta. Mai am putin si-mplinesc 28 de ani. Nu vreau sa intru-n relatii pentru ca asa-i normal, pentru ca e timpul, pentru ca nu stiu ce si nu stiu cum. Nu. Daca voiam asta, probabil gaseam un schiop, un ciung, un autist, un chior, la orice ora.

Problema mea e alta: sunt a PRO la indepartat oamenii din jurul meu. Oamenii buni si misto. P-aia naspa-i pastrez cu grija, sa ramana, sa fie, sa-mi futa viata si sa-mi creasca nivelu’ de adrenalina pan’ la infinit. Asta nu-nteleg. De ce nu po’ sa accept ca sunt oameni pe lumea asta capabili sa iubeasca alti oameni si sa traiasca fericiti pan’ pa adanci batraneti? Sau, ma rog, pan’ la divortu’ cel de toate zilele, ca traim in secolu’ 21 si cam asta-nseamna pan’ la adanci batraneti. De ce nu po’ sa-mi dau mie o sansa, omului asta misto pe care l-am disperat cu toanele mele, cu fricile mele, cu figurile mele?

Am avut senzatia ca iubesc si ca stiu sa iubesc, la un moment dat in viata. Am simtit, apoi, ura, repulsie. Am ajuns la indiferenta. Nu-mi mai pasa. Doar ca, undeva in mine, exista sentimentu’ ala nasol: nu pot sa ma iert pe mine c-am pierdut atatia ani intr-o situatie atat de mizerabila. Ca m-am daruit benevol unui om care avea nevoie de atentie si-atat. Nu vreau sa fac la fel cu alti oameni. Am facut asta-n relatiile mele trecute si stiu cum e sa ranesti niste oameni. Cumva, anii in care am iubit si s-a sters pe jos cu mine au fost ‘an education’, ca sa zic asa. Poate de asta mi-e teama sa las oamenii sa ma cunoasca, sa le pese. Ca mi-e teama ca n-o sa pot oferi acelasi lucru, la fel cum tipu’ pe care l-am iubit in capu’ meu atatia ani, n-a putut sa-mi ofere nici macar un gram de respect.

Am inceput sa ies cu tipu’ asta dintr-o prostie. Apoi, mi-am dat seama ca-i misto situatia si senzatia si totul. Da’ gandesc in viitor. Poate-ar fi fost mai misto sa se termine ca-n celelalte cazuri. Ma agitam putin, apoi trecea. M-am trezit intr-o relatie. Nu-mi displace, da’ nici nu po’ sa fiu relaxata. Prefer sa fiu singura decat sa cunosc, sa stau, sa ma atasez de oameni pe care nu voi vrea sau nu voi reusi sa-i pastrez in viata mea. Nu fac compromisuri. Nu pot. Apoi, stiu ca nu sunt capabila sa apreciez oamenii care-mi ofera afectiune sincera. La naiba, am iubit ani buni un om care ma-njura de dimineata pana seara, care m-a folosit, care m-a umilit. Nu numai ca am acceptat, da’ mi se parea normal. Idiotii aia de americani ar zice ca-i psihologica treaba. Taica-meu n-a fost niciodata cel mai iubitor om de pe planeta. E un om misto, extrem de destept- cel mai destept pe care l-am cunoscut vreodata, carismatic, incredibil. Doar ca n-a fost niciodata capabil sa-mi arate ca ma iubeste. Si nici sa ma motiveze in vreun fel. Ideea lui de a ma incuraja spre chestii? ‘Mai termina cu fitele tale. Ca n-o sa te angajeze nici OTV-ul’. A avut dreptate. Nu m-au angajat nici aia, ca i-a-nchis cine dracu’ i-a inchis. Ma rog. Asta nu-i o scuza sa justific anii in care m-am mintit pe mine, esecurile mele personale si profesionale. Pan’ la urma, taica-meu mi-a oferit sansa sa-mi depasesc conditia. Da’ n-am fost eu in stare sa profit de ea. Nu-mi plang de mila, n-are rost.

Lasand asta la o parte, da, sunt intr-o relatie. Si da, am cunoscut un tip capabil sa ofere exact ce am eu nevoie acum. Tot ce vreau e sa stop overthinking si sa start living. Atat. P.S: daca extremele se atrag si el e un om bun, asta ma face pe mine omu’ rau, nu? Haha.

Photo: Aura Dajbog, Lisabona

 

Imi plac… provocarile.

Sambata am iesit cu un tip. Un tip pe care nu-l mai vazusem de patru ani si cu care am iesit la un fel de date, atunci. Un psihopat al naibii de misto, cu o carisma dintr-aia diabolica. Un ‘poser’, ca sa zic asa. Genu’ de om care si-a construit o imagine, cu grija. Si cu teama ca cineva ar putea sa-l demaste, cumva, candva. L-am urmarit, cu atentie, inca de cand l-am cunoscut. Imi place sa observ oamenii, in detaliu. Imi place sa pun intrebari si sa ascult. In felu’ asta, imi raspund eu la intrebarile mele despre omul ala. M-am imbracat cu jeansi, tricou alb si m-am machiat discret. N-am luat ‘revederea’ ca pe-un date, ci mai degraba ca pe-un ‘hang out’. Eu nu prea stiu din astea. Nu cre’ c-am iesit vreodata la un date, pe bune, si, sincer, n-as fi credibila boita toata, cucotata pe tocuri si cu tatele p-afara. Pur si simplu nu sunt eu. M-am purtat ca dracu’. De fapt, m-am purtat natural. Cand vine vorba de tipi, incerc sa fiu eu insami. Putini ma plac pentru ceea ce sunt. E testul suprem. Spun chestii stupide, ma port ca un baiat la pubertate si resping orice forma de afectiune. Asta pentru ca sunt timida si mor de rusine. La fel m-am purtat si cu tipul asta. Dar am asteptat sa ma provoace. De fapt, asta-i unul din motivele pentru care mi-am dorit sa-l cunosc, de la inceput.  El chitit pe demonstratii. Prosecco, discutii inteligente, atingeri ‘languroase’, invitatii la el, la etaju’ 19, sa vedem un super view al Bucurestiului, sa-i conduc masina and so on. Misto. Ar fi trebuit sa ma simt femeie. Sau ma rog, ‘femeie’ in concept de film american dot com. Si m-am simtit. In felul meu. Am stat, am discutat. Ne-am oprit pe malul raului si-am dezbatut probleme existentiale. Partea asta mi-a placut cel mai mult. Omu’ destept: a speculat bine nevoia mea de ‘normalitate’ si, oricum, ma considera o ‘boema’. Numa’ ca io asteptam sa se demaste. L-am intrebat de masca lui si de ce simte nevoia sa demonstreze chestii, permanent. Mi-a spus ca viata l-a-nvatat sa fie asa. Ca a realizat, in timp, ca banii si puterea sunt singurul lucru care-ti atesta valoarea. Nimic altceva. Mai nou, detine o functie de care pare mandru. Nu cred ca din motivele corecte. Am aflat, cu greu, ca he came from nothing. A parut ca-i e greu sa recunoasca asta. L-am linistit. I-am explicat ca-i ok, ca daca vrea sange albastru, poa’ sa bea albastru de metil. Am luat si io, o data, pastile cu substanta d-asta si faceam pipi albastru. Parea amuzat. Zicea c-a muncit enorm pentru tot ce are sau vrea sa para ca are, acum. Ma rog, a muncit in felul lui. V-am spus, omu’ are carisma si vrea sa creada ca-i face pe ceilalti din vorbe. De fapt, e un baietel complexat, singur si neajutorat care-si cauta locul cumva, pe undeva, neaparat in inalta societate- care-o fi ea. Asta-i concluzia mea. Chestia asta, insa, il umanizeaza, in conceptia mea. V-am spus, mie-mi plac oamenii cu defecte, cu personalitate, oamenii diferiti. E, clar, un personaj. Imi plac oamenii care ma surprind placut si care-mi dau mind fuck. Tipu’ m-a excitat intelectual maximum. Si nu s-a speriat de atitudinea mea de ‘tomboy’. A ramas barbat pana la capat, desi avea in fata lui un baietel. M-a tratat ca pe-o femeie, pana la capat, desi, la un moment dat, am fugit mancand pamantul. Asta fac cand nu detin controlu’: fug. Chiar daca-mi place. Concluzia e alta, insa: toti purtam masti si e ok. Doar ca le purtam, in zadar. Oamenii cauta autenticitate. Eu, personal, caut autenticitate in ceilalti. Mie nu-mi plac strategiile, decat cand le aplic eu, haha. Nu-mi plac demonstratiile de niciun fel. Nu-mi pasa unde mananci, ce bei, cu cine esti prieten, ce masina conduci si ce functie ai. Imi pasa sa stiu ca atunci cand ma privesti in ochi, o faci sa-mi spui adevarul despre tine. Doar asa simt ca ma respecti. Altfel, e doar o aparenta. Si, sincer, de aparente ne-am cam saturat cu totii. Si mai am o problema cu oamenii care-ar face orice pentru bani si putere, indiferent care-i scuza lor. Nu-i judec, dar ii vreau departe de mine. Genul asta de oameni aduna, de-a lungul vietii, atat de multe frustrari, incat, sincer, nu-i o idee buna sa-i ai aproape. In schimb, imi plac provocarile si adrenalina. Iar sambata, despre asta a fost vorba. Si nimic mai mult.

Photo: Aura Dajbog

Dating=Esec. Pentru mine.

Am cunoscut un tip acu’ cateva luni. Un tip ok, decent si de bun simt. Nu mi-a atras atentia neaparat. Da’ era extrem de insistent. Prieten al unui prieten.Mie mi-au placut mereu tipii care nu mi-au dat o sansa, care m-au refuzat, care nu m-au sunat, care nu mi-au dat mesaje. Nu stiu daca am io o problema grava sau doar tin la intimitatea mea si mi-e teama s-o pierd. Da’ cam asta-i reteta succesului la mine: ignora-ma. Lasa-ma-n pace. Si te voi cauta. Haha. Zici ca-i reclama la Sprite. In fine. I-am dat o sansa. Ne-am intalnit, am vorbit, chestii d-astea clasice. M-am gandit ca na, poate ma place si macar sa-ncerc, sa nu fiu naspa. Apropo, nu-s vreo curtata, deci materialu’ asta nu-i despre cati suspina dupa mine si catora le dau io flit. Ca flit dau doar la muste si nici p-alea nu le am. Haha. Asa. I-am dat o sansa. Am inceput sa vorbim, sa povestim. Complezenta, sincer. Am facut schimb de numere de telefon. Omu’ a inceput sa ma sune. Pentru mine sunatu’ e ca violu’. Penal, puscarie si tot campu’ lexical a lu’ ilegal punct ro. Nu doar ca ma suna continuu. Da’ ma suna si la 8 dimineata, frate. Serios, cum sa suni pe cineva la 8 dimineata? Ok, daca esti pe moarte, go ahead, ca-i scump locu’ de veci si poate-o ambulanta mai scuteste din cheltuiala-nmormantarii. Da’ altfel, nu. Nu mai spun de mesaje kilometrice cu aceleasi lucruri, aceleasi cuvinte, aceeasi exprimare. Daca nu raspundeam, primeam alte mesaje, la fel de lungi, de insistente, de ‘voluptoase’ in detalii. La un moment dat, nu am mai facut fata asaltului. Nu stiu daca eram io neinteresata sau omu’ chiar era disperat. Da’ am ajuns sa-i dau block peste tot. Am uitat sa-i dau block pe whatsapp. Deci m-am trezit si acolo cu mesaj, la un moment dat. OMG! Ok. 
Toata treaba asta m-a facut sa ma gandesc la cateva chestii. Eu am o problema: mie-mi place sa agat. Io-s aia care da mesaje, bate omu’ la cap, isi face tinte, face misto-uri and so on. Cand se schimba lucrurile, sunt off din start. Nu-mi place. Nu mai e nicio provocare la mijloc. Si provocarile ne tin ‘alive’. Nu monotonia unui ‘buna, ce faci? ‘Bine, vrei sa fii nevasta-mea?’ Ok. Ma gandeam la tipu’ asta si la mine. La modu’ de abordare. Imi faceam procese de constiinta. Ba, cre’ ca si io am scris mesaje kilometrice si-am fost stresanta cu oamenii. Uneori serios, alteori la misto. Da’ am fost. Am scris, am stresat, am enervat. Or exista oameni in lumea asta care-au fost exasperati de mine, la un moment dat. Nu mi-a dat nimeni block, da’ na, unii oameni au toleranta ridicata. Si le multumesc. Io n-am. Da’ mi-am jurat ca-n viata mea nu mai dau mesaje kilometrice si nici mesaje ‘la misto’, in general. De niciun fel. E silly, lame si toata familia cuvintelor astora in engleza, in romana si-n franceza. 
Relatia mea cu relatiile nu-i foarte apropiata. Am avut vreo 3 si nu mai lungi de 10 luni. Si la distanta. Nu ma pricep, nu stiu cum e. Ba, da’ chiar se poarta treaba asta cu mesaje, sunat si stresat? Atunci cand placi, iubesti, iti pasa, chiar iti vine sa te-apuci sa suni la ora 8 AM? Chiar nu poti sa ai o legatura relaxata, fireasca, sa respecti intimitatea omului? Sau treaba aia de mai sus e doar apanaju’ disperarii si atat? Adica oamenii se agata de relatii din teama de a nu fi singuri, poate dorinta de a si-o trage regulat, sau de a fi cu cineva pentru c-asa zice societatea? Sau dragostea-i tampeste pe toti, pana si pe tipii care, spre deosebire de femei, ar trebui sa fie ceva mai rezervati? Zic si io. Mie tipii care-si fac selfie, dau mesaje continuu, suna si vorbesc cu ‘micuto’, ‘iubire’, ‘scumpo’, ‘draga’, mi se par mega penali. Ar trebui sa ne lase pe noi, femeile, sa fim alea scarbos de ‘zaharoase’. Sau poate am io niste tipare si nu ies din ele neam. 

Photo: S.A.T.C 

Portugal kills rockstars.

Calatoresc singura. E singurul lux pe care mi-l permit. Ma rog, semi-lux. Ca daca as calatori cand vreau eu, ar fi luxul suprem, cu acte-n regula. Da’ timpu’ nu tine cu mine. Nici el. Am un prieten care a vizitat peste 70 de tari. Si fiul lui, aproape 30. E incredibil. Eu am bifat, pana acum, 12 tari. Nu e wow, dar I’m still counting. 
La mine suna cam asa: Thailanda, Dubai si Abu Dhabi ( asta e o singura tara, ca se pune la Emirate), Portugalia, Spania ( fara numar: Madrid- de 5-6 ori, Barcelona, Valencia, Zaragoza, Palma de Mallora, Guadalajara), Italia ( Bari si Sicilia), Olanda, Franta (Paris si Bordeaux), Elvetia, Bulgaria, Germania, Austria si Anglia. Oh, Anglia, cu Londra ei si Manchester si Liverpool si NewCastle. In fine. 
Regret un lucru: cand eram studenta la Londra, preferam sa vin acasa in vacante. De ce sa calatoresc, cand puteam sa stau cu ai mei? Ma rog, nu ca stateam cu ai mei, ci petreceam zile si nopti intregi prin cluburi, baruri and so on. Da’ mi-am facut norma si-acu’ nu-mi mai arde de betii, petreceri si alte cele. 

Azi, o sa scriu despre ultima mea experienta de plimbat: Portugalia. 
Dac-ar fi sa ma car maine din tara, as alege Madridu’. E orasu’ meu preferat ever. Si poate Dubai. Da’ cre’ ca-n Dubai e misto doar sa mergi in vacanta. Nu stiu daca m-as acomoda acolo. E o chestiune de limba, in primul rand. Cand merg intr-o tara straina, cel mai mult imi place sa vorbesc si limba aia. Iar in Spania, o dau pe castellana cu ceva flow. La catalana-i ‘grele’, da’ nu tin neaparat s-o stapanesc. 
Vorbind despre Portugalia, well, cre’ ca-i cea mai misto tara din Europa. Are de toate. Cand m-am dus la Belem, am realizat ca, frate, lumea a-nceput acolo. Ca daca nu existau alde C. Columb, Vasco Da Gama si restu’, nu mai pupam noi visu’ American si nici calatorii prin Asia. Deci, din Portugalia a-nceput totul. 
Apoi, bucuria de a trai, simplitatea oamenilor si mancarea absolut fabuloasa sunt cel mai mare plus al Portugaliei. Lisabona cu Baixa Chiado, tramvaiele alea superbe, noul care se-mbina perfect cu vintage-ul, pastel de nata-ul lor si lista continua. 
Nu sunt genul de calator ahtiat sa vada muzee sau sa faca tururi. Imi plac locurile turistice, dar sa le vad si sa explorez in stilu’ meu. Singura. Io cu mine. Asa c-o iau la pas si merg de nebuna pan’ ajung unde trebuie. In plus, la Lisabona, de exemplu, am vrut musai sa ajung la restaurantul lui Jose Avillez. Bine, omu’ are un lant intreg, niste locatii fabuloase, stele Michelin, vreo 3 la numar si un fusion de bunatati cum rar am gustat. M-am chinuit rau sa prind o masa, am sunat, am dat mail-uri, am dat cu flow in portugheza, engleza, spaniola, tot ce-am stiut si s-ar fi potrivit. Si-am reusit. Am mancat niste chestii despre care n-as fi crezut ca se pot transforma in mancare. Da’ a meritat din plin. 
Ah, am stat la Pestana CR7. Hotelu’ brand-uit de Ronaldo Cristiano. Impecabil. Nu numai oameni misto acolo, ca staff, da’ si un concept intim si personal care m-a facut sa ma simt ca acasa. In plus, am mancat cea mai buna caracatita ever. O recomand de un milion de ori. 
Anu’ trecut, n-am calatorit deloc in Europa. Anu’ asta, in Portugalia, mi-am dat seama ca-i cazu’ s-o ard mai des pe batranu’ continent. Ca apartin locului si ca tre’ sa descoper fiecare particica. Asa ca, anu’ asta am in plan sa ma mai car p-aici, sa mai descopar din istoria si gastronomia locului. Sincer, cand am fost in Thailanda, m-am simtit ca un musafir neinvitat la un house warming party. Not cool, not cool at all. 
Si-acuma poze: greetings from Portugal. Apropo, am fost in Cascais si Estoril. Am vrut atat de mult sa vad ‘Boca Do Inferno’, ca m-am ratacit prin Cascais si-am mers de credeam ca de la Atlantic, am ajuns la Pacific. Haha. 
P.S2: tot in Baixa Chiado am vazut doi batrani care dansau, in mijlocul strazii, pe muzica d-aia cubaneza. O sa pun link-u’ de pe youtube-u’ meu. Mi s-a parut the coolest thing ever. ​

​​

​​

​​

​​

​

Photo: Aura Dajbog 

Isteria imbracatului bine!

Acu’ vreo 15 ani, in Romania, a aparut o revista paparazzi. In revista aia paparazzi, a aparut o rubrica:’Bine/Prost Imbracat’. Adica una, nu stilista, ci sotia proprietarului de revista, judeca niste tinute. Ce-i drept, astia de faceau moda- Ingrid, de exemplu, era ocupata cu Paris Fashion Week si n-avea timp de suse prin reviste colorate. Cum nevasta n-avea job, omu’ a decis sa-i dea statutu’ de stilist. Unii si-au luat doctoratele cu bani si plagiat.  Asta si-a permis statut. Cu statutu’ castigat, femeia a-nceput sa critice vedete, sa le explice cum sta treaba cu-mbracatu’ si sa le-arate ea, prin colectia ei de mare succes, ce ar trebui sa poarte. Pacat ca dragostea celor doi n-a fost cu happy-end, doar cu happy -ending si ca acu’, in aceeasi revista, oamenii de-i asculta sfaturile stilistice ori de i-au cumparat candva creatiile, sunt aspru criticati, ba chiar exclusi. Mogulu’ are nevasta noua, nevasta noua e si ea creatoare, iar rochiile ei sunt bine promovate printre paginile colorate din revista si vedetele cu staif de ‘cumpara’. Pentru ca, nu-i asa, moda asta-i dupa cum bate vantu’, trendu’, dupa cum se schimba sotu’ si cardu’. Iar stilista noastra din stilista a ajuns dansatoare. Artista neinteleasa. Scrisese si-o carte. De fapt, o tradusese, dupa cartea scrisa de-o spaniloaica ex-editor pe la Vogue-u’ spaniol. 

Revenind la oile noastre (spiritu’ de turma, ce sa faci?), obsesia cu imbracatu’ a luat amploare-n tarisoara asta. Astazi, toata lumea stie sa se-mbrace, sa se machieze si, mai ales, sa dea sfaturi si altora care vor face la fel. Rucsac???? Avem toate rucsacel. Michael Kors, mai ales. Si cu-n logo cat mai mare, mare, mare. Zanotti??? Sneakersi Zanotti cu catarame aurii? Fake, original, din piata, de pe LuisAViaRoma? Check. Exista si astia. Boyfriend jeans? Normal. Ce conteaza ca esti semi obeza sau ca nu te-ajuta conformatia? Hai cu ei, cu mama lor! Iluminator??? Au descoperit America! Mai nou, nu iese nimeni din casa fara iluminator! C-au vazut ele pe youtube! Nu mai spun de contouring si de paletele alea stupide pe care-am dat si io bani ca proasta si, ghici ce, arat ca un clovn! 

Toti ne-nvata cum sa ne-mbracam! Cum sa ne machiem si ce sa ne facem la par! Da’ nimeni nu ne explica de ce si ce ni se potriveste. Nici macar propriul bun simt. Pierdem timp si energie cu asta, de zici ca nu exista lucruri mai importante! Ok, aspectu’ conteaza. Da’ decat niste extensii jegoase si gene din plastic, mai bine un par scurt si spalat ( uneori, mi-e lene si mie sa-l spal, da’ exista sampon uscat si mai ajuta!!!), decat botox si nasu’ facut la Calin Dobos, mai bine punem accentu’ pe buze cu-n ruj in culori puternice. Decat un fake de la Gucci, mai bine dai iama-n Zara, oricum au copiat toata colectia Gucci Primavara-Vara, decat sa pari ce nu esti, indiferent cu ce te-ai imbraca, mai bine ramai tu. S-ar putea sa lasi o impresie mai buna. Mai ales fata de tine insati.

Apropo! Vedetele din Romania sunt cel mai prost exemplu la capitolul asta! Deci, niciodata sa nu copiezi vedete din Romania! Cu atat mai putin bloggerite. Toti astia, la randu’ lor, ii copiaza p-aia din afara. Si-i copiaza prost! Dac-ar fi sa aleg o vedeta cu directie stilistica din tara asta, as zice Inna si atat. Zic asta pentru ca ea pare sa se simta bine-n hainele pe care le poarta, chiar daca-s munca de creatie a unei echipe intregi. Ca doar nu se scoala ea dimineata si zice: ‘Ah, azi am clip. Azi am emisiune. Ce-ar fi s-arunc o camasa pe mine?’ No, no! Si nu e singura care are o echipa-n spate. Da’ a ei pare sa functioneze bine. Parerea mea. 

Apoi, e important sa te simti bine cu ce porti. Sunt vedete in Romania imbracate de stilisti, poate cu tinute reusite, dar care nu se potrivesc cu personalitatea si ce promoveaza ele. Nu dau nume, ca nu conteaza oricum. Iarasi, exista topuri si ‘verdicte’ facute de oameni cu un interes. Asa ca rar o sa vezi o tinuta buna corect criticata. Pentru ca prietenii, bartere si afinitati punct ro. Gen: ‘io sunt stilista lu’ Raduleasca si-o critic in revista, da’ sunt obiectiva, da?’- caz real, apropo! 

Ok. Am fost superficiala destul. Concluzia? Mie mi se rupe de haine! Io port ce-mi place si investesc cat vreau in accesorii. Nu in haine. Orice haina simpla, ieftina, dar de bun gust, se asorteaza perfect cu accesorii de calitate. Uneori, calitatea inseamna si-un cost, alteori nu. Important, insa: nu pretul face stilu’. Ci bunul simt. Pam pam. 

#SindromulGrasuluiNeasumat

Mananci, te ingrasi. E simplu. Dar sunt oameni care traiesc in negare si spun ca apa-ngrasa, ca luna-i de vina, ca zodia-i tradeaza, ca glanda le face probleme, ca 1 si cu 1 ar face 2, da’ vorba lu’ Einstein, totu’ este relativ. Eu ma-ngras atunci cand mananc. Cand bag in mine pungi intregi de M&M, pizze, Skittles, Burgeri, cartofi, Snickers, cupcakes, ori paste. Problema mea sunt dulciurile. Ca de mancat, mananc decent o data pe luna sau cand mai ajung acasa la Galati. In rest, traiasca ciocolata si tot ce-i full de zahar. De la cafeaua de dimineata de la Starbucks, pana la Haribo de seara, alea acre sau cu Coca Cola. Bineinteles, sting totu’ cu niste Cola Zero. Doar sunt la dieta, nu? 
Revenind la grasii neasumati, well, am fost si eu un gras neasumat. Cand eram in liceu, prin clasa a Xa, am castigat ceva cu ‘Miss Primavara’. Am si io o poza si ma laud cu ea cum, cand si unde pot. Haha. Dup-aia, m-am ingrasat vreo 15 kile. Nu c-as fi fost vreodata o silfida. M-au dus ai mei la toti endocrinologii posibili- ma gandeam ca-i glanda, dom’le. Ca ciocolata si Fanta Madness-urile-n exces, n-aveau cum sa-mi afecteze silueta. Am facut acupunctura, am tinut o mie una diete, mergeam in alt oras, zilnic, la tratamente corporale, da’ la-ntoarcere bagam un kil de Joe-n mine si ma rugam la Dumnezeu sa ma ierte, c-am pacatuit putin. La un moment dat, m-am prins ca, normal, daca mananc ma-ngras. Si-am luat-o pe calea mancatului decent. Numaratului de calorii. Mi-am zis ca n-o sa pot manca io sanatos vreodata, tine vreo dieta stricta ori merge pe la sala. Asa c-am aplicat ce functiona la mine. Merge de fiecare data. Fara sa ma frustrez. Intr-o seara, dau pe youtube de niste declaratii uimitoare. O vedeta din Romania, una de si-a creat o cariera din a exista prin supraponderalitatea-i, zice nonsalant: ‘Pai, eu nu sunt grasa. Daca slabesc 10 kile, o s-arat excelent. Eu nu mananc. Ma-ngras asa… cu aer!’ Ooooook. Fun enough. Intrebarea e: e o grasa neasumata sau chiar se simte bine-n pielea ei? Ca daca-i varianta a doua, tot respectu’. Cand eram mica, taica-meu-mi zicea ca nu toti tre’ sa devenim ingineri, directori, sefi. Exista si munca de jos. Si daca nu-nvat, m-asteapta! Io zic acu’: nu tre’ sa fim ( ma rog, io nu-s o silfida neaparat) toti slabi, fit, frumosi, destepti. Exista Beth Ditto care face cariera din a fi supraponderala si-i mandra de asta! Care-i problema? Problema-i lipsa de asumare. Mie, personal, imi place omu’ om si porcu’ la gratar. Si poza asta cu mine, pe vremea cand mancam decent si eram constienta ca daca-ntrec masura, cantaru’ ma pedepseste. Respiram si-atunci. Da’ aeru’ nu se lipea de mine. Ciocolata da. 

P.S: apropo de glanda, matusa-mea se lupta cu probleme de glanda si alte neplaceri de sanatate si, ghici ce, arata foarte bine. De ce? Pentru ca mananca putin, des si sanatos! O fi avand vreo glanda de treaba care-o mai slabeste din vedere… 

Fifty Shades of… doi lei.

M-am dus la premiera lu’ Fifty Shades Darker acu’ doua sau trei zile. De plictiseala. Nu-i ca si cum as fi vreo diva activa-n mediul social. Bine, ma, mi-am facut loc in agenda-mi full si pentru filmu’ asta. C-aveam chef de-o labareala americana. Si la propriu si la figurat. 

N-am citit cartile ca, serios, nu ma ud la fanteziile altora. Si-ntre noi fiind vorba, am citit in copilarie cat sa-mi jur mie ca n-o sa mai pun mana pe vreo carte, la maturitate. 
Sa va zic despre film. Nu c-as fi vreun critic sau vreun datator de pareri avizat. Io va zic ca de la om la femei curioase si ahtiate dupa mister Grey. Sau poate nu. Filmu’ e boring, insipid, incolor si inodor. Adica: niste sex rasuflat, replici banale, tinute mai terne ca ale Andreei Raicu si, well, o ora plus cincizeci si opt de minute de ‘Cand se termina o data?’ Filmu’. Ca Grey nici nu s-a ‘sculat’, daramite sa se termine. 
Primu’ film din seria asta a fost atat de prost ca n-am rezistat pana la final. Si eram acasa. In fata laptopului. Da, ma uit la filme pe laptop ca, tarziu, am realizat ca am Smart TV in casa. Cool. Jalnic primu’, asadar. Al doilea, hmmm, parca mai merge. Parca-i mai curat. Tehnic vorbind. Desi, imaginea e praf, montaju’ e horror, iar actorii… parca s-au filmat individual, pe-o croma. Si cineva i-a editat impreuna, sa para ca joaca-n aceeasi poveste. Oamenii astia doi n-au nicio chimie. Nu stiu separat cum or fi, da’ impreuna-s moartea pasiunii. Scenele de sex nu mi-au miscat niciun fir de par. Si paru’ meu se electrizeaza usor. 
Oamenii din sala radeau. Cand bou’ de Grey a cerut-o de nevasta ( oops, spoiler, da’ nu cre’ ca rezista cineva sa-l vada pe tot, deci nu se supara nimeni) pe insipida de Anastasia, lumea facea misto si urla ‘alta intrebare’. La scenele de sex se radea in hohote. Nu pentru ca era full de adolescenti la pubertate, ci pentru ca ‘you me fuck fuck’-u’ din film era de-a dreptu’ hilar. 
Nu stiu cartile cum sunt, da’ filmele-astea doua-s moartea pasiunii. Repet. Cre’ ca si-o comedie romantica marca Adam Sandler are-un continut erotic mai mare. Si niste actori cu ceva chimie-ntre ei. Nota 0 cu plus. Si-un regret c-am pus un leu pentru Ateneu la-ncasarile uriase ce-or urma. Asta-nseamna c-o sa-l faca si pe-al treila. Ca publicu’ cere, ca bani multi din incasari, ca sexu’ vinde. 
Nu stiu ce astepari ai de la filmu’ asta, da’ sa mor io, daca vrei doua ore de entertainment, ia-ti o escorta si las-o sa-si foloseasca imaginatia! Cre’ c-ar fi mai funny, mai kinky, mai cum vrei tu! Oricum, mai bine! Ha ha! 

Photo: Wikipedia 

O data am iubit. Si nu-mi mai trebuie.

Am iubit vreo cinci ani. Timp in care, de pilda, prietena mea s-a cuplat a doua oara, a facut si-un bebe si se si marita. Alta prietena a facut bebe ori doi, prietena unei prietene s-a despartit de vreo trei ori de trei tipi diferiti, iubire ca-n filme, ce sa mai, si iubita fostului iubit al unei amice…intelegeti voi. Ce-ncerc sa zic aici, acu’, e ca treaba asta cu dragostea e doar o pierdere de vreme. Sau a fost. Pentru mine. Treaba aia cu „suflet pereche”si „jumatatea mea”…nu prea exista. Testat, verificat. In lumea celor normali, dragostea-ncepe cu-n buchet de buruieni si-o cutie de calorii goale din ciocolata. In lumea mea, dragostea-nseamna haos, scandal, ambitie, devastat de camere si aruncat de scrumiere.

Eu, Aura, l-am iubit pe el, X. Mi-am imaginat si-am hiperbolizat toata treaba asta. Eram atat de atasata, ca nici nu reuseam sa exprim in cuvinte ce simt. Ce m-a lovit. Si cu cat iubeam mai mult, cu atat mi se parea ca totu’-i o poveste d-aia cu zane si cu happy ending. Fara porno, por favor! N-am scris si n-am vorbit niciodata despre asta. Usor atipic mie. Io care povestesc orice, oricui, oricand. Mie care-n general, nu-mi pasa. Io nu iau nimic in serios. De fapt, cum spunea el, mi-am creat un scut antirefuz. Stii, cand ti-e teama c-o sa fii respins sau ca nu-ti iese, scuza ta e “Ei, a fost o gluma!”, “Ei, come on, nu vorbeam serios!”

Am doua mari temeri: 1. sa mor singura si 2. sa mor de plictiseala. S-o analizam p-a doua. Pai, imi place haosul. Altfel, ma plictisesc. Inainte s-ajung om serios, cu job si toate cele, viata mea era asa: cafenea, restaurant, club. Club, cafenea, restaurant. Restaurant, cafenea, club. All day, all night, all week. Ce bem, pe cine sunam, cu cine ne distram! Mai un biletel la misto, mai o gluma, mai o tura cu masina, mai o plimbare cu fetele, mai un scandal. Scandalu’ era viata mea punct ro. De ziua mea, intr-un an, am facut atata scandal, c-a venit Politia. Ca deranjam linistea publica. Da’ n-au reusit nici aia sa ma potoleasca. Le-am explicat ca sunt o diva si ca-i cazu’ sa se care acasa. Doar erau niste simpli sectoristi. O data, eram cu prietena mea intr-un club, bete bine amandoua. Am lovit masina unuia-n parcare si, ghici ce, tot pe el l-am scos vinovat. Mai avea si-un telefon nasol. Funny a fost ca-n conflictu’ asta s-a mai bagat un cetatean pe care l-am amenintat ca-l da taica-meu afara de la job. Raspunsu’ lui a fost hilar: “Da’ io n-am loc de munca!”In fine, m-am lungit cu povestea. Si-am dat-o-n diverse. Ca vorbeam despre dragoste. M-a luat prin surprindere si m-a tinut vreo cinci ani. Stii, aveam crize d-alea de supunere. Mi se parea normal s-ascult ce mi se spune, sa fac ce mi se spune. Momentu’ ala cand te lasi manipulat de situatie pentru ca te-ndragostesti de-o stare, de-o idee. Voiam sa fiu persoana potrivita pentru omul potrivit. Fara s-astept nimic in schimb. Credeam ca asta-nseamna sa iubesti. Si ca doar asa poti fi iubit. Stii treaba aia cu „dragostea adevarata e atunci cand oferi totul si nu astepti nimic in schimb.” Mama, ce bullshit! Cine-a ajuns la concluzia asta, merita-mpuscat in cap. ACUM! Omu’ pe care l-am iubit a alimentat haosul pe care-l cautam. Si treaba asta m-a cucerit definitiv. Stii, certuri, scandaluri, aruncat de scrumiere, devastat de camere, ambitii si tensiune. Apoi, discutii misto, o tona de chestii in comun, comunicare excelenta, ne-ntelegeam din priviri. Chestii extreme care te fac sa traiesti. Daca te cheama Aura si-ai o doaga lipsa,probabil asta-i reteta succesului in amor. In lumea celor normali, cre’ ca dragostea-ncepe si se termina cu niste buruieni si-o cutie de calorii goale din ciocolata.

Nu regret nimic din toata povestea aia. A fost “An Education”, vorba filmului. Cliseu’ala cu “eu stiu sa iubesc si mi-am dovedit asta mie” nu tine. Toti stim sa iubim. Sau macar ne urmam instinctu’. Ca-n reclama aia de la Sprite. Regretu’ meu e altu’: ca n-o sa mai iubesc asa vreodata. N-o sa mai pot. Eu n-am incredere in oameni si ma atasez extrem de greu. Am o paranoia nasoala cum ca cineva vrea sa „ma faca”, intr-un fel sau altu’. Iar treaba asta cu dragostea tine de nevoia ta, mai mult decat a altuia. I-o chestie egoista. Un compromis. Mi-a fost super greu sa scriu tot textu’ asta. Fara metafore, fara figuri de stil.Nici funny parca nu-i. E doar o simpla relatare a ce-am simtit si a ce n-am sa mai simt vreodata. Timpul le vindeca pe toate. Si-ti dai seama ca-n viata nu-i despre sentimente, ci despre siguranta. Si-n locul haosului, ajungi s-accepti confortul. Ca-i mai safe asa. Si pentru tine si pentru sufletu’ tau. R.I.P.

Despre cum fac unii bani, mintind poporu’ cu televizoru’.

Adela Popescu si poza de pe Facebook. 

Nu prea sunt la curent cu stirile, da’ tot vad hot topics-uri despre Pokemoni, sinucideri, Hexi Pharma, Messi la Chelsea si-asa mai departe. O poza mi-a atras atentia astazi, o poza cu Adela Popescu. Adela Popescu nu prea-mi atrage atentia. E genul de vedeta care nu-mi sare-n ochi. Nu ma identific cu ea, n-o simpatizez, n-o antipatizez. Doar ca poza share-uita de Elle Romania m-a socat. Ma rog, comentariile si disputa-n sine. Pentru cei care nu stiu, femeia asta a nascut recent si-a postat o poza cu cel/cea mica- nu stiu ce are, scuze, nu m-am informat, nici nu conteaza. „Fanii” ei, cic-ar ar fi comentat la poza ca-i nasoala, c-arata de 90 de ani si alte „complimente” gratuite. Femeia le-a raspuns elegant, dar feministele nu s-au putut abtine. Cum e, dom’le, posibil sa jignesti o femeie lauza, cum e posibil sa jignesti naturaletea, cum e posibil, cum e posibil, cum e posibil? ESTE! Si-acum sa justific: la master am avut o singura restanta. La cursul de Media Law. Nu-mi intrau in cap legile si, sincer, ma durea in cot de ele. Da’ am retinut una singura, datorita studiului de caz prezentat de prof. Familia Beckham a dat in judecata un ziar care-a publicat declaratiile bonei apropo de atmosfera lor de familie. Ca se cearta, ca se-nsala, ca nu-s chiar cuplul perfect. Un om normal la cap ar zice: „Frate, e viata lor personala, intimitatea lor, tre’ sa castige.” Au pierdut! Si-au platit despagubiri grele tabloidului. De ce? Pentru ca oamenii astia fac bani grei pe spatele imaginii de familie fericita. Legile din Marea Britanie au considerat ca astia doi „fraieresc” niste oameni si fac reclama falsa. Din cate retin, vreo doua brand-uri au incetat sa mai colaboreze cu ei, din cauza asta, iar ei si-au cerut scuze public, au fost obligati de instanta. Adela Popescu nu-i familia Beckham, iar show-biz-ul din Romania nu-i inca la nivel de Vest. Da’ hai sa ne gandim putin si la varianta asta! La fapul ca noi, muritoarele de rand, suntem pacalite cu reclame-n care-apar vedete de genul. Povestesc cum tenul lor e perfect cu crema X, cum parul lor e minunat cu samponul Y, cum genele lor au crescut peste noapte cu serul Z.Tu cumperi, folosesti, te uiti in oglinda si nu-ntelegi de ce la tine nu merge treaba. Te frustrezi, te autosabotezi, te-nfometezi, da’ rezultatu’-ntarzie s-apara. O sa spuneti ca treaba asta o fac doar oamenii slabi. Am studiat marketing vreo trei ani si inca ma las pacalita de reclame si comertu’ asta desfranat. Probabil sunt eu cretina si-i vina mea. A nu se-ntelege ca blamez pe cineva. A nu i se plange de mila vedetei! In momentu’ asta, se vorbeste despre ea. Ceea ce e bine, tind sa cred. Dar sa-ncetam sa fim ipocriti! O femeie-nsarcinata, lauza, o femeie, oricare-ar fi ea, e frumoasa-n felul ei. Nimeni nu merita sa fie jignit, criticat pentru aspectul sau fizic. Pana la urma, cine-i perfect? Mai citesc articole mizerabile-n tabloide, unde ziariste care-au depasit suta de kile, critica celulite, burti si greutati infime. Vad comentarii rautacioase scrise de oameni certati cu apa si sapunu’. Vad lectii de viata, insirate zgomotos de femei usoare sau barbati intretinuti, prea mici ca sa-i jignesc. Vad invitati cu cazier, pe la emisiuni ieftine, care predau lectii de morala si conduita. S-arati cu degetul i-atat de simplu! Sa jignesti e floare la ureche! Sa traiesti frumos, in armonie cu tine, sa construiesti ceva si sa-ti vezi de treaba, e teribil de greu. D-aia, alegem calea mai usoara si mai confortabila: s-aruncam cu venin pe internet. Doar nu costa bani.

Photo: Facebook Adela Popescu 

Generatia ‘Vreau’

Nu stiu daca-s in masura sa scriu despre asta, da’ carti nu-mi place sa citesc, TV-u’ nu-l deschid, la seriale ma plictisesc, iar cu filmele-am ramas in urma grav. Asa ca bat campii p-aici, ca doar nu costa bani. Promovabilitate 66% la BAC. Misto. Un rezultat al generatiei care „vrea” si „primeste”. Un Rolex, un Hermes, un Mertz, un, o, orice. Mai putin educatie. Vorbesc io care si-a baut mintile, si-a dus tineretile prin club-uri de prin toata lumea, si-a dezamagit parintii care-au investit bani grei in educatia-i. Care, care, care, care. Care-a cerut si-a primit pan-a-nvatat, cu forta, ca-i cazu’ sa si ofere. Nu stiu cine si cum dezbate problema cu BAC-u’, da’ io-ncep sa vorbesc ca bunica-mea: generatia asta-i defecta, iar democratia li s-a urcat la cap ca Moet-u’ de se lauda ca-l beau la Fratelli. Din banii altora, evident. Ca daca BAC nu e, macar studio-urile de videochat sa faca profit. Ma enerveaza cei care-si cer drepturile, fara sa ofere nimic in schimb. Un minim de bun simt, sa zic asa. O vezi. Are 18 ani si-a-nceput cu genti, masini, bijuterii, vacante. O-ntrebi ce vrea de la viata, nu-ti raspunde. E ocupata cu SnapChat-u’, Instagram-u’, ca Facebook-u’ nu prea mai e la moda. Te-ntrebi ce-a facut ea sa merite privilegiile astea. Privilegii pe care oameni ce-au muncit o viata-ntreaga nu le au. Sunt ipocrita, stiu. Sunt, inca, o odrasla intretinuta. Da’ ma straduiesc sa fac ceva cu viata mea. Tarziu, da’ merita-ncercarea. Uneori, ii blamez pe parintii mei. Parca prea mi-au oferit totul. Aveam colegi la facultate care-mprumutau bani de la parinti CU DOBANDA. Parintii lor aveau fabrici de aluminiu in China ( mi-a spus cineva ca-i mare lucru sa ai o fabrica de aluminiu, io habar n-aveam asta), erau clienti VIP la Hermes, dar ISI IMPRUMUTAU COPIII CU BANI SI LE PERCEPEAU DOBANDA. Vrei Hermes de zece mii? Iti dau banii astia, da-mi dai doispe inapoi. In timp, am inteles beneficiile practicilor de genu’. La-nceput injuri si ti se pare nedrept. Apoi, realizezi ca pe termen lung, e o afacere buna. Adica-ti misti curu’ la munca, nu doar dintr-o cafenea in alta, gandindu-te ce sa mai bei, ce sa mai mananci, pe cine sa mai suni, pe unde sa mai pleci. Pentru rezultatu’ de la BAC si pentru declinul unor generatii nu po’ sa blamez pe nimeni. Cine-s io s-arat cu degetu’? Ce-am facut eu pentru societate, sa-i contest pe altii? Nu operez pe creier, n-aduc nici macar vibe pozitiv in jurul meu si-am dat azi fix 50 de bani unui cersetor ( atat mi-a cerut, iar eu cand ii cer bani lui tata, imi da fix suma pe care-o cer, chiar daca mi-ar placea sa primesc triplu). Eu nu-nsemn nimic, aia 34% care au picat BAC-ul inseamna un pas mare-napoi pentr-o tara dezorientata, dezorganizata, poluata si populata. N-ai trecut testu’ maturitatii? Nu-i nimic! Poate te-nscrii la scoala vietii si-o sa te calesti cu sau fara voia ta.

Photo: Aura Dajbog in Bangkok, Thailanda