Sări la conţinut

DiCaprio fara de Oscar…

martie 10, 2014
Am o problema cu oamenii care cred ca se pricep la toate. Daca nu-i cheama Napoleon si n-au dat coltu’ prin 1800, in fata mea, nu-s credibili deloc.
Saptamana asta am asistat la un adevarat spectacol de lacrimi. N-a luat DiCaprio Oscaru’ si-au izbucnit sensibilii care, cred io , n-au vazut un film in viata lor. Daca vedeau Dallas Buyers Club, nu mai consumau munti de servetele si lasau copacii in pace ca s-asa-s putini in picioare si multi facuti hartie. Marketing-u’ e cea mai buna metoda de a spala creiere. Daca The Wolf of Wall Street aproape ne-a intoxicat pe toti c-o propaganda pro Scorsese si cu Leo, altu’ decat Messi, de data asta DiCaprio, nu inseamna ca produsu’ e si bun. N-am ce zice, nu-i un film prost. E totusi Scorsese. Acelasi Scorsese care face-un film de trei ore cand subiectu’ merita expus maxim o ora si jumate. Da’ filmu’ nu a fost de Oscar ( dovada ca a castigat “12 years a slave” iar lupu’ nici n-a fost nominalizat) iar Leo, americanu’ cu nume Italian, n-avea ce sa caute cu Oscaru’ in mana. Cei care-au vazut Dallas Buyers Club si mai mult de doua filme-n viata lor, stiu ce-ncerc sa spun aici. Restu’, cu restu’ nici nu-mi bat capu’. Spre deosebire de ei, eu am vazut toata filmografia lui DiCaprio ( si, nu e printre actorii mei preferati). Si daca vreodata ar fi meritat sa castige premiu’ Academiei ( asa se mai cheama Oscaru’) ar fi fost pentru rolul fenomenal din “What’s eating Gilbert Grape”. Da’ filmu’ ala n-are droguri si cu sex asa ca slabe sanse sa le pese multora sa-l vada.
Viata bate filmu’, cica. Anu’ asta, SI ANU’ ASTA, OSCAR-urile au decis ca there’s more to life than sex, drugs and rock’n roll! I rest my case!
699

I used to be a party girl…

martie 6, 2014

I used to be a party girl. Alergam sa prind cele mai tari petreceri din cele mai misto club-uri din orice oras al lumii ma prindeau weekend-urile prelungite. N-am luat niciodata viata-n serios pentru ca petrecerile nu se terminau niciodata. Am experimentat tot ce-a fost de experimentat, am cunoscut toate tipologiile, natiile si rasele de oameni, dadeam rareori pe-acasa si m-apuca panica daca-n urmatoarele doua, trei ore n-aveam niciun plan bine stabilit. Important era sa ies din casa. Ca lucrurile veneau de la sine si ma-ntorceam cu siguranta peste doua, cinci, noua zile-napoi. N-aveam niciodata liniste! N-aveam timp sa stiu ce vreau, sa-mi fac planuri de viitor, n-aveam timp nici sa gandesc daca-i bine sau daca-i cazu’ sa ma opresc. Mi-era pur si simplu frica sa raman eu cu mine. D-aia evitam momentele de singuratate si ma cufundam in multimi de oameni, unii-mi erau prieteni, altii doar decorul unei seri care nu se termina niciodata.

Nu mi-e rusine si nici nu-s ipocrita sa recunosc c-am incercat toate drogurile posibile, am consumat in exces orice bautura alcoolica fabricata pe planeta Pamant si-am fost curioasa sa descopar ce se-ascunde dincolo de frenezia momentului, dincolo de oamenii fericiti si pusi pe distractie, dincolo de brand-uri scumpe si stiluri de viata ametitor de… opulente, dincolo de cei mai junky de fel si mai relaxati si mai careless kind.

Timpul a trecut si oamenii au inceput sa-si faca ordine-n viata. Eu am ramas o vreme, acolo, printre sticle goale de Belvedere, in bataia artificiilor de la sampanie, confuza, inca hehotarata de ce-o sa fac cu viata mea, cu telefonu’ mereu deschis, in asteptarea altor invitatii, altor petreceri, altor situatii in care sa nu fiu singura.Cu prieteni noi, in fiecare zi, c-o agenda pe care-ar invidia-o pana si astia de fac recensamantul populatiei dar c-o pofta de viata pe care, incet incet, n-o mai regaseam. Si-au inceput atacurile de panica si momentele alea-n care-ti dai seama ca ceva din ce faci nu-i bine si ca-i cazu’ sa te opresti. Sa mai pui capu’ pe perna, sa-ti mai stabilesti prioritati care sa te includa doar pe tine, sa mai bei si apa plata cu lamaie, sa mananci si altceva afara de McDonald’s-u’ de dupa betie, sa dai p-acasa c-ai uitat unde locuiesti, sa-ti vizitezi parintii, bunicii, sa-ti dai seama cine esti de fapt si ce vrei sa faci maine si poimaine si tot restu’ vietii tale. Sa te regasesti.

Nu regret nicio secunda c-am fost regele petrecerii, uneori bufonul. Nu regret c-am cunoscut oameni care-n mare parte, mi-au ramas prieteni pe viata. Da’ am ajuns in momentul in care am nevoie de liniste. Oameni cat mai putini in jur, comunicare cat mai multa, zgomot cat mai moderat. I guess I’m getting old, I guess I’m getting wise. Cred c-a venit momentu’ sa spun stop nebuniei din viata mea si sa las sa iasa la suprafata persoana care-s eu cu adevarat. Un om linistit, down to earth, preocupat de lucruri serioase, exagerat de sensibil, atasat de familie si cu niste valori pe care-n anii astia nu le-am pierdut, doar le-am negat si le-am ascuns departe de ochii cei mai superficiali.

2014, here I am. Astept sa ma surprinzi! Astept sa-mi pui ordine-n viata si sa m-ajuti sa construiesc adultu’ la care visam cand eram mai mica si mai cerebrala. Nu’ cre’ ca cer multe. The party is over and it’s time for me to go home…

 

sampanie2

Foto: Aura Dajbog

 

One Direction- all the rest for the best!

martie 6, 2014

Trebuie sa va spun ceva despre trupa aia britanica, One Direction, si despre masinaria de marketing care se numeste Simon Cowell, un vechi prieten de-al lui Simon Fuller, manager-ul care a transformat Spicegirls-ul in mega girlband si pe familia Beckham in patrimoniu mai national decat insasi familia regala, in Anglia.
One Direction e o trupa britanica fun, cu cinci pusti super hot si cu niste piese, e drept, targetate pe un public tanar si foarte tanar. Dar e dovada vie ca marketing-ul word of mouth functioneaza cel mai bine ( acelasi gen de marketing a fost folosit si de Starbucks acum o suta de mii de ani) si ca, well, visele devin realitate, mai ales daca ai, in spate, o echipa care stie exact cum sa te propulseze de la Nada la Prada.
Baietii astia si-au inceput “cariera” la X Factor. N-au functionat invidivual si Simon asta a decis sa-i uneasca-ntr-o trupa. O trupa care, la sfarsitul concursului, desi a fost clasata pe locul III, a creat nebunie pe site-urile de socializare si-avea deja cateva sute de mii de fani. Fara sa aiba, repet, vreo piesa proprie, vreun videoclip, cu atat mai putin un album. La prima piesa lansata, au devenit superstar-uri in Anglia, si la scurt timp, in America. In momentul de fata sunt cel mai mare boyband din lume, valoareaza sute de milioane de dolari, sunt considerati “a brand not a band” si au depasit record-ul celor de la Beatles in Statele Unite. Pustii astia au intre 18 si 21 de ani si cam rule the world, in momentul de fata.Si n-au niste piese super tehnico-fantastice, nici niste voci impresionante. Dar au carisma si muncesc si, evident, o echipa care stie extrem de bine ce face. Sunt o lectie de marketing, de PR, de branding, de orice vreti si nu vreti voi. Exemplul cel mai elocvent ca traim intr-o lume-n care conteaza CE PORTI, CUM TE PROMOVEZI si CATA CARISMA AI. Chestia asta n-o-nteleg multi. In Romania, ipocritii tipa sus si tare ca un artist tre’ sa aiba voce si sa cante cu zece octave ca sa-si merite titlul de cantaret. In tarile-n care oamenii mai fac si bani, nu doar impresii, ingredientele succesului sunt alea care vand. Ca pan’ la urma, money makes the people come together. Mai ales in industria asta.
Si-acum sa va povestesc o chestie funny cu care i-am innebunit pe prietenii mei, in ultimii doi ani. Eram la Londra, pe Trafalgar cu-n prieten bun. Si cantau unii. Ma rog, filmau un videoclip. Da’ asta am aflat apoi. Si prietenul asta al meu ( pe care-l iubesc pentru treaba asta) imi sugereaza sa ne oprim sa vedem ce fac aia p-acolo. I-am spus ca n-am chef sa vad toate show-urile stradale din zona si sa ne catam dracu’ de treaba. Numa’ ca am renuntat la idee cand am vazut cinci pusti super hot, la cativa pasi de mine. Am zis ca mi-a pus Dumnezeu mana-n cap si, acu’ pe bune, ce-i frumos si Lui Dumnezeu ii place, nu ? Astia cantau, dansau, oamenii tipau si aplaudau si eu habar n-aveam cine erau. Ca nu ma uitam la X-factor si nici cu mondenitatile nu eram foarte-n tema.Intreb cativa oameni si-mi spun ca trupa aia de canta acolo se cheama One Direction. Parca mi-a sunat un clopotel. Erau chiar ei. Filmau videoclip-ul ONE THING si, da, in toata nebunia aia, unul dintre ei mi-a zambit ( mama, ce penibila sunt!). In fine, m-am indragostit. De-atunci, ii urmaresc. Si e incredibil sa vad cum niste pusti simpatici, cu-n background simplu, niste copii care provin din medii normale, cu familii normale si job-uri inca de la 14-15 ani ( unul din ei a lucrat intr-o brutarie pana sa ajunga la X-factor- normal, in tarile ceva mai civilizate, oamenii muncesc de la varste fragede, nu asteapta bani de buzunar de la mami si tati)au reusit sa realizeze ce au realizat ei. Pentru mine, astia-s modele de viata. Si nu-s fana One Direction, nu le ascult muzica ( eu am crescut cu Omul cu Sobolani, ar fi chiar culmea sa fiu fana lor) dar nu pot sa nu spun BRAVO unei echipe de oameni care-a pus pe picioare un fenomen! Si, pana la urma, niste modele de urmat pentru tanara generatie. Nu stiu ce-o sa se-ntample cu ei, in cativa ani. Dar ce sunt acum si ce fac acum demonstreaza clar ca-n viata, ai nevoie de-o sansa sa fii MARE. Si de oameni care sa aiba-ncredere-n tine, sa te-aleaga si, evident, sa culeaga roadele, langa tine. Cam asta-nseamna succes. Echipa. Munca. Si daca m-ar pune cineva, acum, sa vorbesc despre REUSITA si SUCCES, as spune ONE DIRECTION. Si nu pentru ca-s superficiala. Ci pentru ca-n spatele unor piese simple si unor pusti simpatici, se ascunde o echipa care-ar vorbi mai bine despre IMPOSSIBLE is NOTHING decat insusi brand-ul ADIDAS care se promoveaza astfel. Bravo Simon Cowell, bravo One Direction!P.S: Recomand si documentarul. E fun, bine realizat si spune o poveste frumoasa despre succes si reusita

 

onedirection

 

Foto: Aura Dajbog, Londra.

Tata…

martie 6, 2014

Imi place sa vorbesc despre tata. Imi place sa scriu despre tata. Cine nu are un tata ca al meu, sa-si cumpere. Ii imprumut io bani.Pe el nu-l imprumut.

Cand eram mica, n-aveam nimic. I-o chestie pe care-o stie toata lumea si despre care-mi place sa vorbesc. Pentru ca, astfel, ii dau exemplu pe parintii mei. Niste oameni care-au pornit de jos si-au construit prin munca si determinare niste chestii. N-au avut un mami bun, un tati de zahar sau vreun ajutor venit din ceruri, de la Zana Maseluta. Nu cred c-am mai scris asta dar, cand eram mica visam sa am sapun lichid in casa. Vorbesc aici de anii ’90, abia aparuse pe piata si mi se parea o smecherie.Da’ noi nu ni-l permiteam. Cand mergeam la gradinita, aveam sticluta mea cu apa. N-avea apa-n ea. Mama se straduia zilnic sa-mi cumpere Fanta. Da’ numai o sticla de 250 de ml pe care-o turna, in fata magazinului, in bidonu’ de jumate. Nu erau bani si-ntelegeam asta. Am fost educata sa ma multumesc cu putin si sa apreciez ce am. Uneori bateam din picior ca vreau Skittles da’ micuta cum eram, ma calmam instantaneu ! Si-mi amintesc si-acum durerea din ochii lor ( devin patetica, stiu) cand imi spuneau ca nu se poate.
Anii au trecut si oamenii astia doi si-au spus asa :”Ne desasim conditia. Muncim si facem lucruri. Nu dormim nopti, nu dam pe-acasa cu zile, construim ceva nu pentru noi, pentru copilu’ nostru. Vrem ca el sa aiba ceea ce-si doreste, poate si mai mult”. De la tata am invatat ca-n viata-i vorba despre fapte, nu si vorbe. D-aia tata nu comunica prea mult cu mine. In aroganta lui perpetua, m-antreneaza pentru viata. Imi spune ca-s un nimeni si-un nimic da’ el nu simte asta. A fost si el un nimeni si-un nimic si stie sentimentu’.In viata, nu te menajeaza nimeni. Numai asa poti construi, poti invata sa cresti. Si tata-i, clar, modelu’ meu de viata. Cand voi fi mare, am in plan sa fiu ca el..

sampanie

Foto: Aura Dajbog

De ce “iubesc” ei femeile?!

martie 6, 2014

Te duci la cafenea cu iubi, da? Si nimeresti cu zece oameni cunoscuti sau mai putin, la masa. Curg vorbe de complezenta, fetele se complimenteaza, baietii vorbesc de masina din dotarea sau de aia de-o viseaza, o dai pe haine, pe machiaj, faci o gluma buna, una nu, in fine, treaba asta spusa scurt, se cheama socializare. Se beau niste pahare, se-ncing niste discutii, mai sare si mustaru’! Domnu’ de langa a venit cu iubi-a lui. Femeia nu deschide prea des gura da’-i genu’ de persoana care numara paharele si-i reproseaza cand a ragait ca porcu’. El e sufletu’ petrecerii. Are cea mai cool masina, haine de la Fashion Victim, bea Chablis din ’97 si, in fine, nu ai loc de el la masa. El dribleaza, el da pase, el da gol, el sta in poarta. E cam fotbalist, de fel. Atat de fotbalist ca-ncepe si o-njura pe consoarta! Naspa e ca lumea rade, nu-s nici ceilalti prea mobilati la cap si-si dau coate ca tampitii. Femeia se blocheaza. Tace. Nu stie ce sa spuna si-o da p-aia cu “Las’ ca vorbim noi acasa”. Lumea pleaca si-ncep telefoanele “Ai vazut, fata? I-a zis-o! Tare fraieru’”, “Ba, ce smecher e Costic-al nostru, i-a dat-o lu’ nevas-sa, i-a-nchis gura, ma!” Data viitoare, se-ntalnesc aceeasi oameni. Nevas-sa lu’ Costica-i personaju’ negativ. Nu-i aseaza nimeni scaunu’, nu-i toarna nici dracu’ in pahar, e “zdreanta” aia tratata nasol de consort. E femeia umilia de barbat si pusa la colt, “sa stie unde-i este locul”.

Cam asta-i societatea-n care traim. Si nu-s de vina ei doi. Poate doar ea, ca sta cu-n cretin. De vina-s cei din jur care-l felicita si-l pupa-n cur si-l numesc, cu litere mari, BARBAT. Da’ el nu e barbat. E o gluma ieftina, cu haine scumpe si-un caracter la fel de infect cum e apa din Dunarea de la Galati. Sau din Dambovita de la Bucuresti. Sau din Tamisa de la Londra. Viata bate marketing-u’. Daca-ti spune unu’ ca esti beat si ca esti tare, mai bei vreo doua pahare, daca-ti spun mai multi, deja te faci manga si devii penibil….

1901117_10151992018412939_1189731485_n

Foto: Aura Dajbog

N-avem echipa, n-avem valoare, praf suntem in amicale!

martie 6, 2014

N-avem echipa, n-avem valoare, suntem cam praf si-n amicale!

Am fost la meci si- aproape ca nu mi-a placut. MessiN-aFacutNimic, Romania s-a clovnerit p-acolo de parc-o alerga cineva cu pusca iar Argentinei chiar nu i-a pasat. As vrea sa ne-ntelegem. Sud Americanii au fost platiti sa vina la Bucuresti. Meciu’ n-avea nicio miza, goluri chiar n-aveau cum sa ne dea da’ parc-un pic de spectacol n-ar fi stricat, mai ales ca lumea chiar casca la mine in tribuna. Mie-mi place Messi. Am plictisit sute de oameni spunand ca Messi e eroul meu si-al multor altor milioane. Da’ n-am simtit nicio emotie. Omu’ de pe Camp Nou a fost, astazi, omu’ de pe maidan, care-a scuipat si s-a plimbat de parc-a fost platit sa stea si nu sa joace.

Messi nu e pentru Argentina. El n-a fost erou al nationalei sale niciodata. Simt ca nu se potriveste celorlalti. Am simtit-o si cu Maradona antrenor si cu-acest Sabella, nu ca stiu si cine e. Romania, insa, a fost chiar hilara. Nici nu stiu cine-a jucat, multi necunoscuti, cativa veterani si-n fine, o echipa fara cap si fara coada. O adunatura de clovni simpatici, cu freze in trend, de dat in reportajele lui Otil, de la ‘Neata, ca aluia-I plac trend-urile anului 2014-n materie de-asa ceva. Noi nu avem eroi la Nationala. Ma uitam la gasca de fani argentinieni si-am zis ca despre asta este vorba: oamenii-l strigau pe Messi. Romanu’ pe cin’ sa strige? Hagi nu mai e, Popescu-I pe la puscarie, Petrescu si-a-ncheiat socotelile cu fotbalu’ iar restu’ care sunt acu’, repet, niste no name-uri care joaca azi si maine-s pa. Avem nevoie de eroi. La Nationala nu-I avem! Sau poate nu-s selectionati!

National Arena iar e o poveste trista. Am avut bilet VIP I. A costat cat salariul minim pe economie a unui roman care munceste 30 de zile pe luna. La pauza s-au terminat bauturile, mancare ca la nunta, oamenii sau specimenele-alea mancau de parca nici c-au mai vazut mancare. O atmosfera trista care, clar, nu si-a meritat banii. N-as vrea sa fiu inteleseasa gresit, dar am mers la meciuri importante in Europa, cu acelasi gen de bilet. Servicii impecabile, hospitality pe bune, nu incercarea asta ieftina d-aici, oameni cu adevarat VIP si-o atmosfera de spectacol nu stadion plin de seminte si ragaieli de bere ieftina, Timisoreana.
Am pretentia ca sunt un om educat, cu cei sapte ani de-acasa si cu-n bun simt, uneori, iesit din comun. Nu-mi place sa ma plang si nu-mprosc cu noroi in ceilalti. Da’-ncepe sa-mi placa Romania in intimitatea casei mele. D-aia n-avem noi oameni ca Messi. Pentru ca-n tara asta-I plin de oameni mici. Si cand ii vezi acolo sus, oricat ai fi de mare, te straduiesti cumva sa devii si tu mic. Sa nu faci nota discordanta.

ImagineMessi, you are still my hero!

iCook!

august 31, 2013

20130831-180424.jpg

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.