O data am iubit. Si nu-mi mai trebuie.

Am iubit vreo cinci ani. Timp in care, de pilda, prietena mea s-a cuplat a doua oara, a facut si-un bebe si se si marita. Alta prietena a facut bebe ori doi, prietena unei prietene s-a despartit de vreo trei ori de trei tipi diferiti, iubire ca-n filme, ce sa mai, si iubita fostului iubit al unei amice…intelegeti voi. Ce-ncerc sa zic aici, acu’, e ca treaba asta cu dragostea e doar o pierdere de vreme. Sau a fost. Pentru mine. Treaba aia cu „suflet pereche”si „jumatatea mea”…nu prea exista. Testat, verificat. In lumea celor normali, dragostea-ncepe cu-n buchet de buruieni si-o cutie de calorii goale din ciocolata. In lumea mea, dragostea-nseamna haos, scandal, ambitie, devastat de camere si aruncat de scrumiere.

Eu, Aura, l-am iubit pe el, X. Mi-am imaginat si-am hiperbolizat toata treaba asta. Eram atat de atasata, ca nici nu reuseam sa exprim in cuvinte ce simt. Ce m-a lovit. Si cu cat iubeam mai mult, cu atat mi se parea ca totu’-i o poveste d-aia cu zane si cu happy ending. Fara porno, por favor! N-am scris si n-am vorbit niciodata despre asta. Usor atipic mie. Io care povestesc orice, oricui, oricand. Mie care-n general, nu-mi pasa. Io nu iau nimic in serios. De fapt, cum spunea el, mi-am creat un scut antirefuz. Stii, cand ti-e teama c-o sa fii respins sau ca nu-ti iese, scuza ta e “Ei, a fost o gluma!”, “Ei, come on, nu vorbeam serios!”

Am doua mari temeri: 1. sa mor singura si 2. sa mor de plictiseala. S-o analizam p-a doua. Pai, imi place haosul. Altfel, ma plictisesc. Inainte s-ajung om serios, cu job si toate cele, viata mea era asa: cafenea, restaurant, club. Club, cafenea, restaurant. Restaurant, cafenea, club. All day, all night, all week. Ce bem, pe cine sunam, cu cine ne distram! Mai un biletel la misto, mai o gluma, mai o tura cu masina, mai o plimbare cu fetele, mai un scandal. Scandalu’ era viata mea punct ro. De ziua mea, intr-un an, am facut atata scandal, c-a venit Politia. Ca deranjam linistea publica. Da’ n-au reusit nici aia sa ma potoleasca. Le-am explicat ca sunt o diva si ca-i cazu’ sa se care acasa. Doar erau niste simpli sectoristi. O data, eram cu prietena mea intr-un club, bete bine amandoua. Am lovit masina unuia-n parcare si, ghici ce, tot pe el l-am scos vinovat. Mai avea si-un telefon nasol. Funny a fost ca-n conflictu’ asta s-a mai bagat un cetatean pe care l-am amenintat ca-l da taica-meu afara de la job. Raspunsu’ lui a fost hilar: “Da’ io n-am loc de munca!”In fine, m-am lungit cu povestea. Si-am dat-o-n diverse. Ca vorbeam despre dragoste. M-a luat prin surprindere si m-a tinut vreo cinci ani. Stii, aveam crize d-alea de supunere. Mi se parea normal s-ascult ce mi se spune, sa fac ce mi se spune. Momentu’ ala cand te lasi manipulat de situatie pentru ca te-ndragostesti de-o stare, de-o idee. Voiam sa fiu persoana potrivita pentru omul potrivit. Fara s-astept nimic in schimb. Credeam ca asta-nseamna sa iubesti. Si ca doar asa poti fi iubit. Stii treaba aia cu „dragostea adevarata e atunci cand oferi totul si nu astepti nimic in schimb.” Mama, ce bullshit! Cine-a ajuns la concluzia asta, merita-mpuscat in cap. ACUM! Omu’ pe care l-am iubit a alimentat haosul pe care-l cautam. Si treaba asta m-a cucerit definitiv. Stii, certuri, scandaluri, aruncat de scrumiere, devastat de camere, ambitii si tensiune. Apoi, discutii misto, o tona de chestii in comun, comunicare excelenta, ne-ntelegeam din priviri. Chestii extreme care te fac sa traiesti. Daca te cheama Aura si-ai o doaga lipsa,probabil asta-i reteta succesului in amor. In lumea celor normali, cre’ ca dragostea-ncepe si se termina cu niste buruieni si-o cutie de calorii goale din ciocolata.

Nu regret nimic din toata povestea aia. A fost “An Education”, vorba filmului. Cliseu’ala cu “eu stiu sa iubesc si mi-am dovedit asta mie” nu tine. Toti stim sa iubim. Sau macar ne urmam instinctu’. Ca-n reclama aia de la Sprite. Regretu’ meu e altu’: ca n-o sa mai iubesc asa vreodata. N-o sa mai pot. Eu n-am incredere in oameni si ma atasez extrem de greu. Am o paranoia nasoala cum ca cineva vrea sa „ma faca”, intr-un fel sau altu’. Iar treaba asta cu dragostea tine de nevoia ta, mai mult decat a altuia. I-o chestie egoista. Un compromis. Mi-a fost super greu sa scriu tot textu’ asta. Fara metafore, fara figuri de stil.Nici funny parca nu-i. E doar o simpla relatare a ce-am simtit si a ce n-am sa mai simt vreodata. Timpul le vindeca pe toate. Si-ti dai seama ca-n viata nu-i despre sentimente, ci despre siguranta. Si-n locul haosului, ajungi s-accepti confortul. Ca-i mai safe asa. Si pentru tine si pentru sufletu’ tau. R.I.P.img_3309

Reclame

Despre cum fac unii bani, mintind poporu’ cu televizoru’.

Adela Popescu si poza de pe Facebook. 

Nu prea sunt la curent cu stirile, da’ tot vad hot topics-uri despre Pokemoni, sinucideri, Hexi Pharma, Messi la Chelsea si-asa mai departe. O poza mi-a atras atentia astazi, o poza cu Adela Popescu. Adela Popescu nu prea-mi atrage atentia. E genul de vedeta care nu-mi sare-n ochi. Nu ma identific cu ea, n-o simpatizez, n-o antipatizez. Doar ca poza share-uita de Elle Romania m-a socat. Ma rog, comentariile si disputa-n sine. Pentru cei care nu stiu, femeia asta a nascut recent si-a postat o poza cu cel/cea mica- nu stiu ce are, scuze, nu m-am informat, nici nu conteaza. „Fanii” ei, cic-ar ar fi comentat la poza ca-i nasoala, c-arata de 90 de ani si alte „complimente” gratuite. Femeia le-a raspuns elegant, dar feministele nu s-au putut abtine. Cum e, dom’le, posibil sa jignesti o femeie lauza, cum e posibil sa jignesti naturaletea, cum e posibil, cum e posibil, cum e posibil? ESTE! Si-acum sa justific: la master am avut o singura restanta. La cursul de Media Law. Nu-mi intrau in cap legile si, sincer, ma durea in cot de ele. Da’ am retinut una singura, datorita studiului de caz prezentat de prof. Familia Beckham a dat in judecata un ziar care-a publicat declaratiile bonei apropo de atmosfera lor de familie. Ca se cearta, ca se-nsala, ca nu-s chiar cuplul perfect. Un om normal la cap ar zice: „Frate, e viata lor personala, intimitatea lor, tre’ sa castige.” Au pierdut! Si-au platit despagubiri grele tabloidului. De ce? Pentru ca oamenii astia fac bani grei pe spatele imaginii de familie fericita. Legile din Marea Britanie au considerat ca astia doi „fraieresc” niste oameni si fac reclama falsa. Din cate retin, vreo doua brand-uri au incetat sa mai colaboreze cu ei, din cauza asta, iar ei si-au cerut scuze public, au fost obligati de instanta. Adela Popescu nu-i familia Beckham, iar show-biz-ul din Romania nu-i inca la nivel de Vest. Da’ hai sa ne gandim putin si la varianta asta! La fapul ca noi, muritoarele de rand, suntem pacalite cu reclame-n care-apar vedete de genul. Povestesc cum tenul lor e perfect cu crema X, cum parul lor e minunat cu samponul Y, cum genele lor au crescut peste noapte cu serul Z.Tu cumperi, folosesti, te uiti in oglinda si nu-ntelegi de ce la tine nu merge treaba. Te frustrezi, te autosabotezi, te-nfometezi, da’ rezultatu’-ntarzie s-apara. O sa spuneti ca treaba asta o fac doar oamenii slabi. Am studiat marketing vreo trei ani si inca ma las pacalita de reclame si comertu’ asta desfranat. Probabil sunt eu cretina si-i vina mea. A nu se-ntelege ca blamez pe cineva. A nu i se plange de mila vedetei! In momentu’ asta, se vorbeste despre ea. Ceea ce e bine, tind sa cred. Dar sa-ncetam sa fim ipocriti! O femeie-nsarcinata, lauza, o femeie, oricare-ar fi ea, e frumoasa-n felul ei. Nimeni nu merita sa fie jignit, criticat pentru aspectul sau fizic. Pana la urma, cine-i perfect? Mai citesc articole mizerabile-n tabloide, unde ziariste care-au depasit suta de kile, critica celulite, burti si greutati infime. Vad comentarii rautacioase scrise de oameni certati cu apa si sapunu’. Vad lectii de viata, insirate zgomotos de femei usoare sau barbati intretinuti, prea mici ca sa-i jignesc. Vad invitati cu cazier, pe la emisiuni ieftine, care predau lectii de morala si conduita. S-arati cu degetul i-atat de simplu! Sa jignesti e floare la ureche! Sa traiesti frumos, in armonie cu tine, sa construiesti ceva si sa-ti vezi de treaba, e teribil de greu. D-aia, alegem calea mai usoara si mai confortabila: s-aruncam cu venin pe internet. Doar nu costa bani.

Photo: Facebook Adela Popescu 

Generatia ‘Vreau’ 

Nu stiu daca-s in masura sa scriu despre asta, da’ carti nu-mi place sa citesc, TV-u’ nu-l deschid, la seriale ma plictisesc, iar cu filmele-am ramas in urma grav. Asa ca bat campii p-aici, ca doar nu costa bani. Promovabilitate 66% la BAC. Misto. Un rezultat al generatiei care „vrea” si „primeste”. Un Rolex, un Hermes, un Mertz, un, o, orice. Mai putin educatie. Vorbesc io care si-a baut mintile, si-a dus tineretile prin club-uri de prin toata lumea, si-a dezamagit parintii care-au investit bani grei in educatia-i. Care, care, care, care. Care-a cerut si-a primit pan-a-nvatat, cu forta, ca-i cazu’ sa si ofere. Nu stiu cine si cum dezbate problema cu BAC-u’, da’ io-ncep sa vorbesc ca bunica-mea: generatia asta-i defecta, iar democratia li s-a urcat la cap ca Moet-u’ de se lauda ca-l beau la Fratelli. Din banii altora, evident. Ca daca BAC nu e, macar studio-urile de videochat sa faca profit. Ma enerveaza cei care-si cer drepturile, fara sa ofere nimic in schimb. Un minim de bun simt, sa zic asa. O vezi. Are 18 ani si-a-nceput cu genti, masini, bijuterii, vacante. O-ntrebi ce vrea de la viata, nu-ti raspunde. E ocupata cu SnapChat-u’, Instagram-u’, ca Facebook-u’ nu prea mai e la moda. Te-ntrebi ce-a facut ea sa merite privilegiile astea. Privilegii pe care oameni ce-au muncit o viata-ntreaga nu le au. Sunt ipocrita, stiu. Sunt, inca, o odrasla intretinuta. Da’ ma straduiesc sa fac ceva cu viata mea. Tarziu, da’ merita-ncercarea. Uneori, ii blamez pe parintii mei. Parca prea mi-au oferit totul. Aveam colegi la facultate care-mprumutau bani de la parinti CU DOBANDA. Parintii lor aveau fabrici de aluminiu in China ( mi-a spus cineva ca-i mare lucru sa ai o fabrica de aluminiu, io habar n-aveam asta), erau clienti VIP la Hermes, dar ISI IMPRUMUTAU COPIII CU BANI SI LE PERCEPEAU DOBANDA. Vrei Hermes de zece mii? Iti dau banii astia, da-mi dai doispe inapoi. In timp, am inteles beneficiile practicilor de genu’. La-nceput injuri si ti se pare nedrept. Apoi, realizezi ca pe termen lung, e o afacere buna. Adica-ti misti curu’ la munca, nu doar dintr-o cafenea in alta, gandindu-te ce sa mai bei, ce sa mai mananci, pe cine sa mai suni, pe unde sa mai pleci. Pentru rezultatu’ de la BAC si pentru declinul unor generatii nu po’ sa blamez pe nimeni. Cine-s io s-arat cu degetu’? Ce-am facut eu pentru societate, sa-i contest pe altii? Nu operez pe creier, n-aduc nici macar vibe pozitiv in jurul meu si-am dat azi fix 50 de bani unui cersetor ( atat mi-a cerut, iar eu cand ii cer bani lui tata, imi da fix suma pe care-o cer, chiar daca mi-ar placea sa primesc triplu). Eu nu-nsemn nimic, aia 34% care au picat BAC-ul inseamna un pas mare-napoi pentr-o tara dezorientata, dezorganizata, poluata si populata. N-ai trecut testu’ maturitatii? Nu-i nimic! Poate te-nscrii la scoala vietii si-o sa te calesti cu sau fara voia ta.

Photo: Aura Dajbog in Bangkok, Thailanda 

Despre condus 

Sunt cel mai prost sofer in viata. Am facut doua scoli de-asa ceva, am dat examenu’ de… noua ( sau zece, nu-mi mai amintesc) ori si traseu’ de doua. Politistu’ a zis ca daca-mi da carnetu’ o sa ma omor, ii omor si p-altii si nu-i combinatie. Tata-i sceptic cand vine vorba de masini si persoana mea, d-aia n-am acces la multi cai putere. In Bucuresti, conduc o masina ‘unsa’ cu toate alifiile, sa zic asa. Azi ma zgarie unu’, maine intra altu’-n mine, bitch, no problem! Sunt bulletproof. Masina la fel. No pasa nada, vorba spaniolului. Casco, asigurari, politie. Cu politia-i misto. Cand ma opresc astia, o bag p-aia cu nici usturoi n-am mancat, nici gura nu-mi duhneste. Le explic cu scoala, cu permisu’, ca nu ma pricep si ma lasa-n pace. Au vazut destule proaste ca mine, da’ nici cu ei nu mi-e rusine. Un lucru e clar: treaba asta cu sofatu’ nu-i pentru mine, da’ ma fac io mare si ma bag la raliuri. Apropo, pe Vespa-mi sta cel mai bine.

Photo: Aura Dajbog 

Despre succes… 

BAC romanesc: 9.50. BAC francez: 9. La ce mi-au folosit? Habar n-am! In fiecare an, in perioada asta, reflectez la balastu’ de chestii pe care le-am facut in viata si care nu mi-au servit la nimic. Am 26 de ani. Nu ma da inteligenta afara din casa, sunt mai singura ca burger-u’-n painea de la MEC si mai goala-n viata si-n cap ca frigideru’ din casa-mi. E gol ca orice-as tine-n el, afara de vodka, sampanie, vin si apa plata, ingrasa. Am senzatia ca anii trec si eu nu-nvat nimic despre mine, despre oameni, despre viata. Era mai simplu la scoala. Si-atunci voiam dracu’ sa cresc mare. Acu’ nu stiu ce vreau, da’ mi-ar placea sa se-ntample. Pana una, alta, o portie de somn si-o crema grasa ( am fost la mare si-am ajuns sa ma bronzez in locuri unde, cica, n-ar rasari soarele) mi-ar fi de-ajuns. Bafta celor de-si dau BAC-u’ si examenele! La multi ani si numai note de 10!

Photo: Aura Dajbog in Maya Bay, Phuket, Thailanda. 

Despre Razvan Rat 

Lucrez cu vedete. Nu ma omor dupa vedete. Nu-mi pasa de vedete. Mie-mi plac oamenii c-o poveste. Si agentilor de la Hollywood le plac. Altfel, n-ar mai inventa articole de adormit copiii cum ca orice ospatar mediocru poate deveni un superstar. Bullshit. La noi vand cazurile sociale, la ei vand visele americane. Orice nimeni poa’ sa fie cineva. Sa mori tu! Si io! Da’ de ciuda. Revenind la subiectul nostru, tre’ sa povestesc ceva. Nu-i despre mine, nici macar despre Razvan Rat. E despre oameni, pur si simplu. Despre firescul celor care chiar au reusit, celor care si-au depasit conditia si-au cucerit lumea si despre snobismul si mizeria-n care se scalda altii, fara vreun merit anume. Concret, in timpul meciului RO-FR, i-am dat un Whatsapp lui Razvan Rat sa-l felicit pentru joc. Nu suntem cei mai buni prieteni, nu ne cunoastem de-o viata, dar am stat de povesti cu cateva ocazii si-am pastrat legatura. E un tip extrem de serios, comunicativ si foarte deschis. Ah, si-al naibii de funny! Mi-a povestit atatea lucruri fascinante despre viata lui de dinaintea fotbalului, incat aveam senzatia ca daca intervin c-o fraza, stric povestea si ratez ceva si mai interesant. Nu vorbim des, dar n-a existat situatie-n care sa nu-nceapa un mesaj sau telefon cu ‘Saru’ mana’. Nu-mi datoreaza nimic. Io-i sunt datoare, insa. Asadar, la nici doua ore dupa meci, primesc vesti de la Razvan Rat. Adica, io nici maica-mii nu i-as fi scris, dup-asa o presiune. Razvan, insa, si-a facut timp. Pan’ la urma, ce-l tot tine ocupat de-atatia ani? O cupa UEFA? Neinteresant? Campion in Ucraina ani la rand cu Shakhtior? Irelevant! O cariera-n fotbal cum poate doar Chivu-a mai avut, din generatia lui? Nici asta nu-i mare lucru! Bunul simt si cei sapte ani de-acasa? Astea, da, intr-adevar, i-au ocupat tot timpul! Pentru ca-nainte sa fii superstar, e bine sa fii om. Iar la testul asta, Razvan Rat a primit numai note de zece. Si nu doar din partea mea. P.S: spuneam ca lucrez cu vedete. Oameni pe care-i rog cate ceva in fiecare zi. Pe multi i-a obosit ‘celebritatea’. Altii s-au plafonat. Putini isi mai fac timp chiar pentru interesele proprii. Si mai putini raman sa-nsemne ceva, in timp. Testul celebritatii e dat de timp. Iar timpul nu iarta pe nimeni. Poate doar pe cei care stiu sa ramana oameni pana la capat. #razvanrat #rr3 #romania

Photo: Click.ro 

Sunt o victima…

Industria „Beauty” e o minciuna!

Capitalismul cere bani.

Consumatorul e o victima.

Nu cre’ ca-i pasa cuiva de rutina mea de noapte. Nu sunt blogger, nu sunt persoana publica, nu-s rupta din soare si nici n-am chef sa fiu+par toate astea. Sa vorbim putin despre capitalism si disperarea oamenilor de a cumpara tampenii. Sa vorbim despre blogurile de beauty si multe ‘idioate’ care recomanda, cu ardoare, cinci creme pe zi. Acu’ pe bune, cine dracu’ foloseste cinci creme pe zi si realizeaza care dintre ele-i aia buna? Aia ‘Must’, aia care-ti schimba fata, mai ceva ca sarbatoarea aia ortodoxa cu ceva legat de Pasti. Din pacate, nu exista! Nici cremele, nici oameni priceputi si avizati sa-si dea cu parerea despre. Sunt doar niste reclame mascate, menite sa le-aduca alora bani si ceva mostre gratis. Mostrele gratis platite, evident, cu banii vostri. Cele care credeti ca exista minuni. Oameni buni, Holograf asteapta o minune de vreo 15 ani si ea nu vine! Despre ce vorbim aici? Nu exista crema care-ti umple ridurile, aparat minune care te slabeste 15 kile, mascara care-ti alungeste genele de 10 ori, ruj ‘explozie de buze’ si ce alte chestii tari apar pe blog-uri ‘avizate’. Din pacate, tre’ sa ne miscam curu’ la sala. Somn, apa, legume, fructe, chestii din natura pura. Daca mai exista si-asta. 

In principiu, industria de beauty e pur marketing. Acu’ pe bune, money make the world go round. Cine n-ar vrea sa faca bani din vandut de iluzii impachetate frumos? Brand-urile de beauty, marea lor majoritate, o fac. Si, mama, cat cashflow! Treaba asta cu ‘healthy’, la fel. Nu vi se pare ca, asa, deodata, au aparut toate minunile astea cu ‘chia’, ‘mia’, ‘bia’, ‘eco’, ‘bio’, ‘raw’? Pe bune, cand mergeam la bunici la tara, numa’ eco, bio, raw n-aveam in cap. Da’ eram atenta la papilele gustative. Care chiar imi transmiteau ceva: placerea de a manca sanatos, fara ideea ca ‘mananc budinca de chia, sunt data dracu’, sunt raw, sunt vegana, sunt cool, sunt bio’! Fuck off! Uneori, sunt snoaba. Mi-o iau in freza grav si eu! Am aruncat bani multi pe creme, make up, am fost vegana, inca mai urmez curentu’ din cand in cand ( recunosc, imi plac preparatele raw vegane, mai ales dulciurile lor), m-am luat dupa multimea cool si-am constatat ca sunt o victima. O victima a capitalismului. Stii vorba aia cu ‘ce-si face omu’ cu mana lui, e bun facut?’ De ce sa-i las pe altii sa-mi recomande creme, cand stiu ca toate-s apa si pamant? Adica vitamina A si E. Si-un ulei misto, de-l folosesc de vreo cinci ani si-mi face bine. Astea combinate se gasesc in toate cremele posibile. Cu ce-or fi ele ‘minune’, nu stiu. Intrebare de ‘Noapte buna’: daca produsele de beauty sunt ‘to trust’, de ce operatiile estetice au devenit ‘a must’? Pam pam! Noapte buna! Si da, nu merg la culcare niciodata fara a aplica vitamina A si E cumparate de la farmacie si BioOil. Cand peste tot dai de rau, rezuma-te la raul mai putin rau.